Pictura în ulei este cea mai răspândita dintre tehnicile pictorilor.Practicata în Extremul Orient din epoci foarte îndepărtate, cunoscuta și folosita sporadic în Evul Mediu European, tehnica uleiului a fost perfecționata de frații Hubert și Van Eyck pe la începutul secului al XV-lea. Pana la ei, în timpul lor și câtăva vreme după aceea, pictura în ulei era de obicei o tehnica mixta, dependenta de tempera. 

Daca privim din perspectiva epocii noastre, asistam la ceva care se aseamănă cu o explozie: în mai puțin de un secol Europa adopta o noua tehnica. De ce? Explicația e simpla. O noua tehnica era așteptata de o buna bucata de timp. Sfârșitul Evului Mediu este o epoca în care pentru prima oara artistul pare a deschide larg ochii în fata lumii reale, a unei lumi cu atribute de neconfundat. Materialitatea, concretețea corpurilor nu mai poate fi ignorata, anatomia omului și a viețuitoarelor impune mutații decisive, profunzimea spațiului și incidenta luminii asupra elementelor naturii, nu mai poate fi redat în tempera. Pictorii simt nevoia unei tehnici noi: aceasta va fi pictura în ulei. 

Daca tempera a cedat locul picturii în ulei este pentru ca ajunsese un instrument prea rudimentar, stângaci, care nu mai putea sluji nevoilor artistului noii epoci. Totuși pictura în ulei este un procedeu în care constrângerile tehnice, destul de multe, îngrădesc deseori libertatea de expresie, frânează exprimare libera a artistului. Este o pictura în care pasta nu acoperă suficient de bine, cu timpul devine semitransparenta, făcând sa apară straturi vechi, anulate de voința ultima a pictorului.

Citeste mai multe pe : istoria-artei.com